Ianuarie în parc

Zilele acestea am preferat să nu iau contact cu zăpada și cu gerul. Totuși, marți am fost nevoită să ies afară din casă. Nu știam exact unde vreau să ajung, așa că am lăsat pașii să decidă pentru mine.

Pe drum am tot observat oameni care-și curățau mașinile de zăpadă sau deszăpezeau trotuarele. După expresiile pe care le aveau, păreau deranjați de vremea de afară, dorindu-și să stea la căldură.

În timp ce „înotam” prin zăpadă, mă gândeam ce norocoși sunt elevii și cei de la grădiniță  că stau acasă și în același timp mă întrebam „De ce noi nu putem sta acasă la fel ca ei?!”.

Într-un final ajung în Parcul IOR, care aparent se numește Alexandru Ioan Cuza deși, majoritatea recunosc parcul după primul nume.

Am intrat în parc și am fost plăcut surprinsă să observ o grămadă de copii și de părinți/bunici pe pârtie; unii aveau sănii, alții aveau saci de plastic. Nu le păsa de iarnă, de gerul de afară deși erau -8 grade Celsius. Erau fericiți și se bucurau de zăpadă, ignorând înălțimea acesteia. Am realizat atunci că lor le era indiferent dacă stau acasă sau dacă merg la școală pe zăpadă și ger, că ei oricum se luau la trânta prin ea după ore. Am stat și m-am uitat la ei pentru câteva minute și mi-am dat seama că poate zilele acestea libere, menite să fie benefice pentru elevi, sunt mai de folos părinților și bunicilor acestora (cel puțin pentru cei care erau pe derdeluș în acel moment). Probabil, mulți dintre adulții de acolo și-au neglijat „copilul” din ei. Însă, pentru câteva ore, aceștia arătau de parcă toate problemele și stresul de zi cu zi nu mai exista, bucurându-se și ei de omăt. Parcă zăpada asta, transforma părinții înapoi în copii, și, totodată, deveneau cei mai buni tovarăși de joacă pentru copiii lor.

 

A fost destul de plăcut să văd derdelușului plin. Mai ales că tot acolo, mă dădeam și eu acum 18-19 ani. Mi-am amintit cum nici mie nu-mi păsa de frig și voiam să ies afară oricât de mult îmi explica mama că nu se poate că o să răcesc, cum aveam hainele pline de zăpadă pentru că niciodată nu reușeam să merg cu sania drept și tot cădeam și cum aveam mereu nasul și obrajii roșii. Cea mai plăcută amintire (și care o să rămână plăcută întotdeauna) e cea cu tata trăgând sania.

M-am plimbat în jumătate de parc și am văzut destui oameni care se bucurau de ziua de aceea (așa cum ar trebui cam toți să facem). M-am oprit de multe ori să admir peisajul și mi-am dat seama că oamenii se plâng degeaba de zăpadă și de frig și că de fapt, tot ce știm să facem este să ne plangem de orice anotimp (fie că este zăpadă/caniculă/ploaie) și să spunem „Deabea aștept să vină vara/iarna!” „M-am săturat de vremea asta”. Adevărul este că și eu am făcut asta de multe ori și probabil o să o mai fac, dar acolo în parc, atmosfera era alta. Acolo, toate problemele dispar, de fapt nu, parcă nici nu au existat vreodată.

 

Cred că ar trebui să apreciem mai mult ceea ce ne înconjoară pentru că de multe ori, tot ce trebuie să faci pentru a scăpa de stres, de nervi sau pentru a ne detașa de probleme, este să mergi într-un parc și să admiri natura.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

%d bloggers like this: